Ziua in care am mers spre nicaieri

Sa-ti spun drept, azi-noapte n-am dormit.Am stat si m-am chinuit.M-am amagit, m-am gandit la mine, la tine, la noi, la cum nu mai suntem de mult doi si la cum suntem doar doua trupuri goale pe dinauntru si pe din afara,fiind aflate intr-o coliziune aparent necesara…

In durerea noastra oarba am cautat cu disperare punctul in care granita dintre agonie si placere se estompeaza,iar cele doua se confunda, punctul in care doar pare ca atingi temelia raiului cu varfurile degetelor.In realitate, ne aflam blocati intr-un purgatoriu al propriilor frici, complexe si slabiciuni.

Cumva, spre dimineata, dupa ore intregi de infruntat monstri si ganduri ce mi-au fumat sufletul si au risipit scrumul pe peretii mult prea albi, ceva in mine a amortit.Si-am adormit.Si-am visat cum mergeam pe o carare spre nicaieri, impiedicandu-ma de pareri, tinandu-ma strans de o mana rece si straina, o mana pe care nu reuseam sa o asociez cu un chip.

Si undeva, pe drum, am decis sa ne curm suferinta prea mult prelungita, caci de multa vreme ma simt amagita.Stim totul, dar nu recunoastem nimic.

Nu ai nicio vina, dar nu te iubesc si imi sunt mult prea draga ca sa mai continui sa ne amagesc.th

Anunțuri

Ziua in care am fost cu capul in nori

Pace absoluta.Caldura.Tihna.O fericire divina, cum nu ti-ai mai inchipuit.

Nu vezi nimic pentru o clipa.Dar apoi simti cum treci prin norii pufosi.Ai traiectoria unei rachete.Te deplasezi drept, in sus, strapungand norii care iti mangaie bland fata.Totul este dulce si placut.Ajungi dupa o calatorie pasnica.Esti intr-un alt taram.

Se aude in surdina o muzica sublima.”Sublim” e chiar putin spus.Se aud niste voci care, cu siguranta, le apartin ingerilor.Canta in cor, timbrele lor armonizandu-se perfect si atingand note care nu au nicio legatura cu lumea oamenilor.Nimeni  altcineva nu ar putea canta astfel.Niciun alt cantaret nu ar putea atinge/gadila sufletul intr-o asa maniera.

Iti gasesti locul.Iti este rezervat un norisor, norisorul tau . Este doar al tau.Nu ti-l poate lua nimeni.Si simti ca este perfect, SIMTI ca iti este destinat tie in mod exclusiv.Si zambesti impacat, multumit.Aici fericirea pluteste in aer cu adevarat.

Apoi primesti o harpa.Nu e nevoie sa studiezi instrumentul.Vei stii sa canti la el imediat ce il vei primi.Vei simti ce ai de facut.Vei atinge harpa usurel si vei canta note care ti se potrivesc doar tie.Vei canta la nesfarsit caci iti produce o euforie unica.

Te poti taia intr-o coarda a harpei.Taietura va fi subtirica si sangele va contrasta puternic cu auriul instrumentului si cu peisajul care este in totalitate alb.Rana are aspectul taieturii in hartie, doar ca se simte altfel.Senzatia atinge o „coarda” a sufletului.Si poti varsa si o lacrima, lacrima care sa iti traverseze gentil fata.O lacrima de fericire absoluta…Si rana se va vindeca instantaneu.De parca nici nu a fost.

Ziua in care m-a urmarit trecutul

 Mergand pe strada, la fel ca orice persoana care se vrea a fi normala, ma uitam in jur  la oameni, la case, la mazgalelile de pe pereti, deci la lucruri banale.

 Mereu analizez cel mai tare oamenii, gesturile si comportamentul lor.Si cerul.Mereu studiez cerul.

 De astă data, am vazut un baiat.Saten, imbracat intr-o bluza neagra, cu blugi simpli si drepti, cam de statura mea, cu pielea usor maslinie.Traversa gresit strada, incercand parca sa imite zig-zagul unei masini de cusut, desi „zebra” se afla la vreo doi metri distanta.

  Am avut nevoie de aproape doua secunde ca sa il caracterizez in minte.In a treia secunda, mi-am dat seama cine era.

Dupa o alta secunda, m-a cuprins panica.Puteam sa jur ca urma sa am un atac de panica in mijlocul strazii la o ora de varf.

 Deja simteam adrenalina care mi se raspandea prin sange in cantitati mult prea mari, furnicaturule care incepeau in crestetul capului si ajungeau in talpi, lipsa acuta si dureroasa a aerului si gatul uscat instantaneu.

In prima faza, am fost ingrozita de lucrurile pe care putea sa mi le spuna acolo, intre atatia oameni.

 Suspansul.Momentele dureroase dintre caderea libera si impactul cu solul.

 Ca orice mamifer care se simte atacat, am intrat in defensiva.Sincer, chiar DOREAM sa ii adresez numeroase injurii, care aveau sa curga precum Niagara, debitul si viteza fiind imense.L-as fi lovit.Tare.Pentru placerea mea sadica.Si ca sa ma descarc, dar si pentru ca voiam sa il doara.As fi facut toate astea daca nu aveam principii.

Mergeam in timp ce pregateam o intreaga tactica de razboi.Dupa ce am ajuns suficient de aproape de el, mi-am dat seama ca nu era „omul” care ma traumatizase.Mi-am zis „Ori imi joaca feste vederea, ori mintea…”.Am vrut sa cred ca era vina vederii, deoarece sunt o mioapa care omite (in mod intentionat ) faptul ca are nevoie de ochelari.

 Nici nu am apucat sa ma linistesc complet, ca am vazut o alta persoana care m-a marcat cumva, o persoana cam din acelasi anturaj cu cel pe care am crezut ca il vad putin mai inainte.

 In mintea mea s-a dat derulat un scenariu asemanator, doar deznodamantul era diferit.De data asta nu pregateam injuraturi, ci un simplu „Buna ziua!”.

 Din nou, nu era persoana la care ma gandisem.

 Intr-o zi atat de luminoasa, aproape caniculara, am simtit ca pamantul pe care il lasam in urma se usca, iar cerul din spatele meu se intuneca.Zona din care ieseam era alb-negru, iar zona in care paseam era atat de luminoasa incat ma dureau ochii.Si cumva puteam vedea granita dintre cele doua.Contrastul era uimitor.Realizarea acestui fapt m-a bucurat enorm, dar parca mi-a fost oleaca ciuda ca s-a cam deschis o cicatrice pe care o doream vindecata.

Ziua in care am ramas fara emotii

Eram in dus, lipita de faianta rece din spatele meu, iar apa curgea pe mine fara incetare.

Aveam in piept un mare gol.Totul era vid.

Parca nici macar nu eram vie.Parca priveam un film.Ma simteam ireala, ca si cum nu eram eu fata pe care siroia apa in momentul acela…

Atunci am realizat ca am pierdut ceva: emotiile.

Doar ma uitam in gol.Plangeam.Lacrimile mele devenisera una cu apa…”Amar si rece”.Singurele senzatii pe care le-am avut in timpul acelui dus fierbinte: amar si rece.
Iesind din dus,m-am infasurat intr-un prosop.Din obisnuinta, din reflex.Nici macar nu am realizat ca am facut asta.

Apoi m-am uitat in oglinda si  am simtit ca o iau razna cu adevarat.Oglinda era aburita si nu imi vedeam reflexia.Tocmai asta m-a adus in pragul nebuniei, al agoniei, al disperarii.

Pentru o secunda, am fost convinsa ca nu mai sunt, ca m-am evaporat,ca am disparut, ca am murit.Si in sfarsit, dupa multi ani, am inteles ce inseamna „A fi sau a nu fi…”

Fara sa gandesc, am inceput sa respir din ce in ce mai sacadat.In secunda urmatoare, loveam oglinda.Cu toata puterea mea, cu toata fiinta mea.Singurul meu scop in acel moment era sa lovesc oglinda.Acesta era si singurul gand coerent pe care il aveam.

Sunetul oglinzii sparte mi-a produs o durere ascutita in piept si a declansat ceva in mine.

Si continuam sa lovesc…iar si iar…Zecile de cioburi care sareau se contopeau cu sangele care țâşnea din palmele mele, se contopeau cu mine.

Cioburi mai mici si cioburi mai mari,unele erau zdrobite atat de tare incat semanau cu cristalele de zahar…toate erau in palmele mele, in chiuveta, pe jos, peste tot.Si toate erau pline de sange.Baia semana cu locul unei crime.Pentru ca ceva din mine murise, se sparsese intr-o mie de bucati, la fel ca oglinda.

M-am asezat cu genunchii in sticla macelarita si am continuat sa plang.Si am plans cu adevarat,am plans din tot sufletul.

Atingand apogeul nebuniei,i-am strigat oglinzii:

„-Imi cer scuze…”

Dar oglinda a ramas in aceeasi stare, peisajul nu s-a schimbat deloc…In momentul in care am ajuns la aceasta concluzie, am inceput sa rad.Zgomotos.Haotic. Nebuneste.Ore in sir.

Amintiri din Infern

Era un  loc intunecat,friguros si mizerabil.Ma simteam de parca stateam pe cimentul ud si rece al unei celule.Eram obligata sa port căluş si catuse la maini si picioare si niste haine mult prea mari, care nu imi apartineau,imi raneau pielea si nu mi se potriveau in niciun fel.

Da,acele haine nu mi se potriveau in niciun fel.Situatia in care am fost pusa fara voia mea nu mi se potrivea deloc.

Uf…si usturimea de pe piele…imi radia pana in suflet.Fiecare inspiratie ma durea…iar pe obraji aveam straturi de lacrimi uscate.

Din cand in cand trecea cate un gardian si tipa ceva indescifrabil,lovea gratiile cu un baston sau imi arunca(la fel ca si unui caine) o portie de mancare (farfuria si continutul ei fiind jalnice) la care nici nu puteam sa ajung.

La inceput tipam cat puteam.Dar apoi…cand am ramas si fara voce m-a cuprins panica.Vocea era tot ceea ce imi mai ramasese…

Unii inca mai aveau voce,asadar se auzeau in mod constant urlete,tipete si plansete,lanturi…

Dar apoi…durerea,da,DUREREA AIA, panica(palpitatiile,durerea surda din piept,gandurile care nu iti mai apartin), teroarea, groaza, nelinistea, vulnerabilitatea, anxietatea,fragilitatea,neputinta, imposibilitatea de a ma misca sau de a respira, nevoia de a sfasia, de a urla ,de a musca, de a sparge.Imposibilitatea de a-mi controla propria minte si propriul corp…

Scriind si amintindu-mi,m-au cuprins zeci de fiori reci.

Dupa ce te doare cu o asemenea intensitate,nu mai esti tu.Si oamenii nu inteleg,nu le pasa,nu isi bat capul.

Revenind la acel mod de viata, o data la un veac ne era permis sa iesim in curte, ca sa socializam cu ceilalti detinuti,dar…lucrurile stateau altfel.Detinutii mai puternici, care aveau un grup, ii batjocoreau si ii torturau pe cei slabi, lipsiti de aparare.La fel ca in jungla.Cel cu instincte animalice supravietuieste.Ceilalti…

O alta activitate „distractiva” : uneori ,sub stricta supravegere a unui gardian intepat, eram vizitati de rude.Aceasta,fiind in realitate doar o modalitate de a tortura psihicul unui om.

O vizita dura cateva minute,cateva minute lungi.Privirile acuzatoare ale rudelor se asemanau cu loviturile unui prosop ud pe piele.

Dupa ce ajungi acolo,nu mai meriti compasiune.Esti cea mai slaba veriga a societatii,cea mai nefolositoare,te situezi pe cea mai joasa treapta a lantului trofic.

Acel om care te iubea si te pretuia,acel om care inseamna totul pentru tine (singurul om pe care il aveai) te acuza,te umileste,te detesta.

Dupa ce iti ispasesti pedeapsa si iesi (intr-un final) vei rade,vei plange,vei urla de bucurie, vei saruta pamantul, vei savura fiecare gura de aer.

(Asta daca vei mai avea putere.)

Apoi vei infrunta realitatea, vei avea parte de o dezamagire imensa:oamenii te privesc cu sila,teama sau (in cel mai bun caz) cu mila.

O singura decizie nepotrivita, o singura miscare gresita si tot viitorul iti este compromis.

Nu isi va mai aminti nimeni de lucrurile bune pe care le-ai facut,dar toata lumea isi va aminti de toate lucrurile rele facute.Binele din tine nu va mai conta.

Conteaza doar faptul ca ai gresit.

Atat.

„Failing doesn’t make you a failure”

O scrisoare pierduta…

Expeditor: Ana,exact asa cum e ea

Destinatar: Toti cei care au ochi sa vada si minte sa inteleaga

Data: niciodata nu e prea tarziu

Buna!

Ce mai faci?Cum te mai simti?Cum mai merge scoala?Cum se mai simte bunica ta?Transmite-i multa sanatate din partea mea.

Iarta-ma ca nu ti-am mai scris de mult.Am fost ocupata cu…a fi bine.Da, sunt bine!Sunt chiar foarte bine si voi fi si mai bine decat acum.Tot raul merge spre bine.

In primul rand,aceasta scrisoare va fi foarte sincera.Imi voi deschide sufletul in fata ta (crede-ma,pot sa si vizualizez asta),ma voi dezbraca de secrete, iti voi arata cum simt eu.Ma rog, asta doar daca esti capabil sa intelegi…si sa faci față…

Vreau sa iti multumesc.Da, iti multumesc ca din cand in cand te mai gandesti la mine.Logic, nu e nevoie sa gandesti lucruri pozitive despre mine,dar iti multumesc pentru simplul fapt ca din cand in cand numele meu iti mai trece prin minte.”Ana”.Un nume scurt, usor de pronuntat,usor de tinut minte,un nume pe care sigur l-ai scris de sute de ori in abecedar,un nume memorabil.

O, dar stai ! 

Inca nu am terminat cu multumirile.Iti multumesc si pentru ca mai si vorbesti despre mine.Inca o data,nu e musai sa spui lucruri pozitive despre mine.Important e ca imi rostesti numele.Gestul conteaza.Si stii cum se spune: reclama negativa e tot reclama.

Vreau sa iti multumesc si pentru ca m-ai facut sa fiu omul de azi.”Un sut in fund,un pas inainte.”. Ce-i drept am stat putin in genunchi dupa ce m-am lovit,dar si cand m-am ridicat…

Oricum, am devenit un om mai puternic. Sunt mai sigura pe mine.Nu imi mai este frica sa imi spun parerea,nu mai am temeri.La propriu,nu imi mai este frica nici macar de moarte.Pentru ca eu stiu cine sunt,dar permite-mi o intrebare retorica: tu stii cine esti?

Stii foarte bine cine esti tu.Si ascunzi adevaratul „tu” in spatele unei masti, o masca aparent sigura pe sine, care rade de ceilalti, ii arata cu degetul si ii ingenuncheaza.Dar daca iti dai jos masca?Ce se ascunde in spatele ei?O fiinta nesigura,nu?Dar si mai important,o dai vreodata jos?Macar seara,inainte de culcare…sa nu te incomodeze cand dormi.Dar probabil ca oricum te inteapa in coaste demonii interiori.Poate iti toarna si smoala pe perna, habar n-am…

Oricum, eu dorm bine noaptea.

Scriind, m-a mai fulgerat un gand: nu intelegi care este drumul pe care l-am parcus pana acum si nu ai nici cea mai vaga idee CE am vazut pe drum.Deci tu chiar nu ai habar cine sunt eu.Ai vazut doar franturi din mine,franturile pe care am vrut EU sa le vezi, franturi pe care nu le-ai analizat (asa cum trebuia), le-ai interpretat cum ti-a placut tie,le-ai vazut din unghiul cel mai favorabil tie,m-ai pus intr-o lumina neplacuta(pentru mine) doar ca sa scoti ce era mai rau din mine.Dar sunt bine, pentru ca pana si ce era „mai rau” din mine era mai bine decat tot ceea ce esti tu.

Revenind la ce spuneam mai devreme, eu dorm foarte bine noaptea. Nu am regrete.Daca as lua-o de la capat, as face totul  EXACT la fel.Mi-as urma inima si  pasiunile in acelasi mod si mi-as exprima gandurile sincer, asa cum o fac eu mereu si asa cum am si facut-o…mereu.(Probabil ca tocmai sinceritatea te enerveaza.)

Dar tu vei regreta.Poate nu acum.Poate peste 10-20 de ani vei regreta faptul ca ai irosit timp pretios cu prostii, cu jigniri,atragand energii negative.Ai irosit timp razand de mine pentru ca eu traiam clipa,iar tu ai uitat sa faci asa.

Apropo,in locul tau,mi-ar fi frica de karma.Ai facut lucrurile  astea,ai irosit timpul ala si te-ai pus prost cu Universul, in loc sa progresezi.

Sau vei regreta faptul ca tie ti-a fost rusine sa iti urmezi instinctul, gandindu-te ca ,daca ai esua,ti-ai pierde popularitatea.In schimb,ai impresionat oamenii facandu-ma pe mine sa par slaba pentru ca mi-am urmat visele.Ba am fost chiar foarte puternica si am devenit si mai si.

Voi fi mandra sa le povestesc nepotilor mei lucrurile prin care am trecut.Dar tu?Vei putea face acelasi lucru?Sau…ia-o altfel.Sa facem un exercitiu de imaginatie:daca tot  ceea ce ai rostit pana acum ti s-ar intipari pe piele, ai mai fi atat de mandru de tine?

Nu stiu,poate nu iti pasa ca am scris aceasta scrisoare.Poate se va pierde in negura vremii si in imensitatea lumii virtuale.Poate nici macar nu iti pasa de bazaconiile pe care le-am scris aici, pentru ca iti pasa prea tare de tine si continui sa iti lustruiesti masca.Sau poate nici macar nu ai avut rabdare sa citesti pana la capat.Sau,si mai grav,poate nu ai inteles o iota ,poate nu ai inteles nimic din amalgamul de emotii puse de mine aici.In situatia asta, imi pare rau pentru tine.

Pe sfarsit de scrisoare,vreau sa te rog sa le spui oamenilor cu care vorbesti despre mine ca sunt bine.Foarte bine.Incredibil de bine.Si inca fac progrese .(„And the best is yet to come.”)

Vreau sa iti urez bafta, sa te regasesti, sa intelegi cum functioneaza lumea si sa intelegi ceva din scrisoarea mea.

Pe curand,caci vei mai auzi de mine.

Semnat,

Omul care iti ureaza doar de bine in ciuda tuturor lucrurilor.

P.S:Traieste-te frumos!

Carpe diem!

„That”

Just because one person’s problem is less traumatic than another’s doesn’t mean they’re required to hurt less

J.A. Redmerski

  ​I never talk about THAT.Everyone knows what THAT is and everyone knows that I am not comfortable with telling that story.
  Sometimes,when I’m drunk enough I explain HOW that felt but I NEVER explain them WHAT happened.

  Right now I am completely sober, but I need to describe the way  THAT  felt.

  One second I was okay, I was a normal teenager who painted her nails almost everyday.The next moment, I became a ghost,I became an anxious, paranoid being.

  THAT changed who I was.I literally felt that something broke inside me.

  You’ll never be the same after being hurt.I am not the same person who was fine.I miss that person who was REALLY fine.

  These days I feel as if I am not alive.I feel as if I am watching myself on a screen .

  Today I told them the truth about being „fine” .

The fact that some people don’t care is painful, but life goes on and on.